Shoah (1985)

Un documentar remarcabil despre Holocaust pentru realizarea căruia, Claude Lanzmann nu a folosit nici măcar un cadru de filmare de arhivă, deşi lungimea filmului este impresionantă: 9 şi 1/2 ore. “Oamenii morţi nu se întorc niciodată, pe când cei expulzaţi se pot întoarce, iar convertiţii pot rămâne pe loc.” O cutremurătoare expunere de motive intru susţinerea soluţiei finale! Un plan diabolic, niciodată pe deplin clarificat, scris, semnat… totul doar înţeles şi pus în practică. Linii de producţie a morţii, unele primitive, altele din ce în ce mai tehnologizate, capabile “să proceseze” milioane de oameni consideraţi “neoameni”, numai pentru faptul că sunt evrei sau ţigani sau indezirabili din varii motive… “Voi nu puteţi trăi printre noi ca evrei”… nu puteţi trăi… doar morţi puteţi contribui la bunăstarea Reichului. Oasele pisate fin, părul tuns şi colectat, îmbrăcămintea, încălţămintea, obiectele personale, casele, gospodăriile… Nouă ore şi jumătate de documentare a ororii, a decăderii şi înjosirii naturii umane, 550 de minute filmate la distanţă în timp de anii desfăşurării SHOAH-ului, dar străbătând “teatrele” crimelor, întovărăşiţi de supravieţuitorii iadului şi de ochiul rece şi obiectiv al camerei de filmat. Nouă ore şi jumătate în care Claude Lanzmann pune sub lupa crimele istoriei recente, justificate cinic de către câţiva dintre făptuitori (printre care ofiţerul ŞŞ Franz Suchomel, într-un interviu elecvent): “noi nu am inventat nimic, doar am preluat de la înaintaşii noştri din secolele trecute (ex. Martin Luther – sec. XVI)”. Interviul pe care Lanzmann îl ia lui Suchomel, filmat clandestin la nivelul posibilităţilor tehnice ale deceniului al nouălea din secolul trecut şi condus cu mare inteligenta şi stăpânire de şine de către regizor, îi oripilează pe tehnicienii din vehiculul staţionat în apropierea frumoasei reşedinţe a fostului SS-ist. Tehnicieni care simt impulsul de a-l înjunghia pe cinicul “funcţionar”, însă arma lui Lanzmann este cea mai potrivită – camera de filmat. Camera care din păcate, aflată în poşetă translatoarei, are un mic accident, începe să fumege şi tot aranjamentul este descoperit. Lanzmann a fost cu greu scos din mâna familiei răzbunătoare şi a avut nevoie de zile de spitalizare pentru a-şi reveni din bruscările la care a fost supus. La ani distanţă de punctul final al Reichului. Din Chelmo (locul utilizării primelor camioane de gazare a evreilor), continuând cu Sobibor, Treblinka, cu Auschwitz-Birkenau, cu Ghettoul din Varşovia, cu perfecţionarea tehnică a “procesării” morţii, ajungând până în Grecia, Lanzmann nu utilizează imagini fotografice sau filmări de arhivă. Instrumentul lui principal de lucru este interviul contemporan cu aceia care au trăit şi experimentat istoria: survivors,bystanders and perpetrators – supravieţuitori, martori-trecatori, autori. Interviuri care se desfăşoară pe locurile în care prima categorie enunţată şi-a trăit calvarul, a doua categorie şi-a dus viaţa în tăcere, coniventa sau colaborare şi a treia categorie “a aplicat”, a dezvoltat, perfecţionat şi executat SHOAHUL. Multe dintre interviurile cu supravieţuitorii acestor fabrici ale morţii se desfăşoară pe locul tragediei, în aer liber, în mijlocul naturii, cu sunetul foşnetului copacilor ca fundal sonor, cu imaginea vegetaţiei care a crescut plină de sevă din pământul îngrăşat de osemintele şi cenuşile milioanelor de victime, cu terasamentele căilor ferate care îşi duc liniile către un orizont liber azi, dar ieri însemnând punctul terminus al vieţii: moartea. Interviurile cu personaje supravieţuitoare precum Richard Glazer, sau Abraham Bomba, sau Filip Muller, sau Rudolf Vrba, sau Simon Srebnik sunt de un dramatism profund, dezvăluind tragedia îngenunchierii umanului din om de către semenii săi, oamenii. Până unde poate ajunge limita suportabilităţii acestei îngenunchieri şi ce înseamnă viaţa de fiecare clipă lângă moartea de fiecare clipă. Cum ajungi să trăieşti cu moartea în suflet. Un dramatism rece, lucid, disecat în amănunţime, fără grabă, fără exagerare, aproape fără emoţie. Oare cât le-a trebuit acestor supravieţuitori pentru ca să reînveţe emoţia, să reînveţe să trăiască? Oare cât le-a trebuit acestor supravieţuitori să uite mirosul crematoriilor, privirile morţilor vii şi ale morţilor morţi, copii, femei, bătrâni, fraţi, surori, mame, tati … familii întregi … comunităţi întregi … oraşele întregi … Oare cât le-a trebuit acestor supravieţuitori să reînveţe încrederea în semenii lor?. Interviuri cu atât mai dramatice cu cât ele se desfăşoară în toate limbile victimelor inocente: în poloneză, idish, germana, engleza, franceza, greacă … lăsându-ne pe noi, martorii să urmărim cuvintele şi expresia vorbitorilor, înainte ca translatorul să-şi facă treaba şi subtitrarea să ordoneze frazele. Practic – ascultam, auzim, urmărim, citim aceste mărturii în mai multe limbi, fiecare descriind aceleaşi tragedii, aceleaşi imagini şi trăiri apocaliptice … de la vagoanele de cale ferată, la camerele de gazare, la cuptoarele crematoriilor … camera de filmat încadrează fetele acestor intervievaţi, se plimba azi peste locurile de ieri … şi aşa după cum spune Lanzmann “That îs why it remains important to see my film.”. Un pivot important al acestui unic documentar este Raul Hilberg, istoric al Holocaustului. Interviurile sale cu Lanzmann luminează pentru auditoriu importanta propagandei anisemite desfăşurată de nazism, fibră antisemită a multora dintre naţiunile europene, utilizată cu perfidie şi determinare, modalităţile de inventare şi aplicare a soluţiei finale. Echipa care a realizat filmările – compusă din Dominique Chapuis, Jimmy Glasberg, Phil Gries, William Lubtchansky, în viziunea documentar-cinematografica a lui Claude Lanzmann, a fost o echipă de temerari, dată fiind concepţia inedită a regizorului, dar şi o echipă supusă unui stres psihologic extrem de traumatizant.