Tôkyô orimpikku (Tokyo Olympiad) (1965)

Mărturia lui Kon Ichikawa despre Olimpiada de la Tokio din 1964 a ridicat ștacheta documentarelor epice și a atins un nivel artistic pe care reportajele sportive de după el au încercat constant să-l itereze. Filmul începe și se încheie cu imaginea soarelui răsărind și include și câteva scene japonocentrice, de pildă cu steagul național fluturând. Este o combinație de evenimente faimoase și mai puțin cunoscute, cu digresiuni ocazionale pentru a spiona reacțiile emoționale ale spectatorilor sau pentru a prezenta câteva din atracțiile capitalei japoneze. Meștesugul lui Kon Ichikawa stă în felul cum imaginile lui reflectă acțiunea. Corpurile sunt reprezentate sinecdotic - prin picioare, fese sau grumazuri încordate -, transformând performanțele fizice în însuși miracolul existenței umane. Atât pregătirile, cât și obținerea performanței atletice sunt chestiuni teleologice și, după cum se întâmplă adesea în documentare, istoricitatea rămâne de neșters. Demodată astăzi tehnica săriturii în înălțime prin foarfecă ne deranjează prin execuția ei imprecisă. Un servicu cu latul bratului la volei pare nelalocul lui, iar aruncarea greutății de pe loc, fără rotație, contrazice performanțele sportivilor din zilele noastre. Dar chiar și așa, elementul uman este atotprezent în Olimpiada de la Tokio, și e poate cel mai senzual în finala feminină de 80 m garduri, când toate sunetele înconjurătoare și muzica filmului se opresc pentru a lăsa imaginea să înainteze cu încetinitorul. Fetele se încordează. Mușchii se întind și zvâcnesc. Pe scurt, esența și motivația sportului, transformate în magie de film.