Reservoir Dogs (1992)

Șase pistolari urbani cu porecle "în culori" (dl. Alb, dl. Maro, dl. Oranj, dl. Blond, dl. Roz și dl. Albastru) sunt angajați de un mai vechi dușman al legii pentru o mare lovitură: un furt de diamante. Cei șase nu se cunosc și nici n-au voie să-și spună numele real, pentru a nu pune în pericol nici acțiunea și nici pe ceilalți. În ciuda acestei măsuri de siguranță, ei sunt surprinși de poliție în plin flagrant. Cei care scapă cu viață au o singură grijă: să descopere care dintre ei este polițist sub acoperire. Autodeclaratul „maniac al filmelor video” Quentin Tarantino avea numai 28 de ani (când a scris scenariul acestui film revoluţionar şi adesea imitat , al cărui titlu se pare că a fost inspirat de un client al magazinului de închirieri casete unde lucrase Tarantino, care numise pelicula “La revedere, copii”, “that reservoir dog movie”. Plin de dialoguri memorabile şi cu interpretări superbe din partea distribuţiei aproape exclusiv masculine, filmul narează întâmplările sângeroase petrecute în urma unui jaf de diamante eşuat. În flashback vedem cum hoţii sunt strânşi la un loc de Joe Cabot (Lawrence Tierney), fără ca vreunul să cunoască adevărata identitate a celorlalţi, pentru a nu risca să-şi trădeze complicii şi li se dau nume noi: domnul Maro (Tarantino), ticălosul domn Roz (Steve Buscemi), tânărul domn Portocaliu (Tim Roth), obositul de viaţă domn Alb (Harvey Keitel) şi violentul domn Blond (Michael Madsen, într-un rol sinistru şi fascinant). Într-o serie de scene revelatoare aflăm despre ceea ce a precedat evenimentele sângeroase care au loc într-o magazie. Dar nu numai intriga ingenioasă este responsabilă pentru statutul de clasic al anilor 1990 pe care l-a căpătat “Reservoir Dogs”. Ca şi al doilea film regizat de Tarantino, “Pulp Fiction” (1994), “Reservoir Dogs” are o distribuţie inteligent compusă (cu Madsen, Keitel şi Roth memorabili) şi abundă în scene devenite parte din istoria cinematografului — pline de tot felul de referinţe la cultura pop considerate astăzi tipice pentru scenariile lui Tarantino. Fie că e vorba de secvenţele în care cei cinci bărbaţi adunaţi într-o cafenea înainte de jaf discută de toate, de la cum să dai bacşiş unei chelneriţe, la adevăratul sens al cântecului „Like a Virgin” al Madonnei, sau şocanta scenă a urechii (pe melodia, superb folosită, “Stuck în the Middle with You” a formaţiei Steeler’s Wheel), Tarantino îşi alege cuvintele şi acţiunile cu atâta dibăcie, încât firea personajelor iese la iveală dincolo de trivialitatea replicilor. Un debut excepţional al unuia dintre cei mai talentaţi şi mai originali regizori ai anilor 1990.