Nixon (1995)

A fost la un pas de măreţie. Povestea lui Richard Nixon, preşedintele Statelor Unite ale Americii, a cărui cariera politică s-a sfârşit cu scandalul Watergate. În cea mai elocventă scenă a acestei drame neconvenţionale, cel de-al 37-lea preşedinte al Statelor Unite priveşte un portret al lui JFK şi spune: Când se uită la tine, ei văd ce şi-ar dori să fie. Când se uită la mine, văd ceea ce sunt. Iată, concentrată în câteva secunde, ura de sine a lui Nixon, obsesia lui pentru familia Kennedy şi propria-i nefericire. Portretul de 3 ore şi 11 minute pe care Oliver Stone i-l face acestui politician fără scrupule din Whittier, California, începe cu nebuloasa scandalului Watergate şi se sfârşeşte cu demisia preşedintelui. Între aceşti doi poli, pelicula acoperă 50 de ani din viaţa lui Nixon, punând accent pe moartea celor doi fraţi ai săi de TBC, etica austeră centrată pe munca tatălui şi religiozitatea mamei sale. Anthony Hopkins ne oferă o interpretare fascinantă şi intensă: Nixon al lui e un om dărâmat de propriul sentiment de vină, paranoia, foame de putere şi adulaţie publică. Dens şi complex, filmul lui Oliver Stone încearcă să meargă mult mai departe decât orice biografie a ultimelor decenii, dând dimensiuni shakespeariene măririi şi decăderii preşedintelui. Filmul aspiră să fie un Cetăţeanul Kane modern. Dând la o parte strat după strat, ne este dezvăluită o persoană tulburată care a fost mai inteligentă decât am fi crezut (şi noi, şi ea). Cu cât Stone sapă mai adânc spre esenţă, cu atât imaginaţia sa vie îşi ia zborul. Regizorul e ca un jurnalist atras irezistibil de subiectul său. Se apropie de sursă, de omul cu toate insecurităţile şi complexele sale de inferioritate pe care le deturnează în auto-compătimire şi paranoia. În timp ce filmul evoluează, rolul spectatorului se schimbă – de la un voyeur şi învăţăcel, la cineva aproape complice în viaţă fascinantă a lui Richard Nixon. Stone se foloseşte de figura preşedintelui pentru a examina 50 de ani de politică americană. Nixon a fost un outsider care a încercat să pătrundă şi care s-a simţit nedemn de tot ce a obţinut. Avea resentiment pronunţat de inadecvare, era invidios şi plin de resentimente la adresa celor născuţi privilegiaţi. Stone pare a spune: societatea se aşteaptă de la noi să jucăm roluri predestinate; Nixon a fost blestemat să fie cavalerul negru iar JFK cel alb. Stone vede slăbiciunile lui Nixon şi concluzionează că face parte dintre noi. Noi suntem Nixon. Cu toţii.