Gabbeh (The Carpet) (1996)

Filmul lui Mohsen Makhmalbaf este pur şi simplu copleşitor prin frumuseţe. De la primele secvenţe, îndrăzneţe — în care o tânără femeie (Shaghayeh Djodat) pare să ţâşnească la viaţa din desenele unui covor persan culorile - sunetele şi imaginile în succesiune rapidă ale acestui film sunt hipnotizante. Dar Gabbeh este mult mai mult decât un simplu film excentric, exotic, turistic, drăguţ. Povestea apăsătoare a unei iubiri amânate care se afla în centrul filmului oferă prilejul unei meditaţii profund umaniste asupra dragostei, dorului, morţii şi naşterii, naturii şi culturii, magicului şi pierderii. Cusăturile de pe covor sunt sursa imemorială de inspiraţie a acestei poveşti, dar ea se ţese din multe locuri, timpuri, motive şi situaţii. Momente trecute şi prezente, oameni tineri şi bătrâni, arta complexă a vieţii de zi cu zi, ca şi arta recunoscută a picturii sau a filmului — Makhmalbaf acoperă cu filmul său un teritoriu vast şi divers de senzaţii şi experienţe. În zilele noastre, aproape orice film care are câteva scene cu apusul soarelui este repede etichetat „poetic”. Gobbeh este o expresie autentică a „cinematografului poetic”. Fiecare cuvânt, privelişte, sunet, gest sau culoare rezonează metaforic cu altceva: pasul unui animal aminteşte de mişcările ţesătoarelor de covoare; apa care curge seamănă cu un câmp unduind în bătaia vântului. În contextul aprecierii crescânde a publicului şi criticii occidentale pentru „Noul cinematograf Iranian”, Gabbeh a fost oarecum ignorat în comparaţie cu excepţionalele filme neorealiste ale lui Abbas Kiarostami, precum “Printre măslini” (1994). Gobbeh dezvăluie o latură aparte a prodigiosului regizor — liniştită, tăcută, atemporală. Stilul fascinant pe care îl adoptă aici — parţial inspirat de cel al maestrului gruzin Serghei Paradjanov — îmbină elemente folclorice şi moderniste şi refuză să le disocieze clar. În ciuda complexităţii sale ameţitoare, Gabbeh este un film direct şi de o limpezime cu adevărat sublimă.