Funny Games (1997)

În acest film brutal şi provocator din genul „intruziune în casă” — gen cu rădăcini în unele dintre creaţiile lui D.W. Griffith şi care astăzi este reprezentat de pelicule precum “Portocala mecanică” (1971), “Ameninţarea” (1971) şi “Panic Room” (2002) -, Michael Haneke îşi împinge spectatorii până la limită, forţându-i să privească în faţă lipsa de logică a violenţei nemotivate şi propria lor fascinaţie faţă de imaginile ei cinematografice. O familie înstărită pleacă în concediu la casa de vacanţa de pe malul unui lac. La scurt timp după ce sosesc, un tânăr decent, cu o faţă rotundă (Frank Giering), le bate la uşă, rugându-i politicos să-i împrumute un ou. I se alătură imediat un alt tânăr, mai subţire şi mai stilat (Arno Frisch, starul filmului anterior al lui Haneke, la fel de derutantul “Benny’s Video” [1992]). Înşelată de aparenţa cuviincioasă a celor doi şi de afirmaţiile lor că ar fi prieteni ai familiei vecine, Anna, soţia Susanne Lothar), le dă voie în casă. Odată intraţi, cei doi îl fac inofensiv pe soţ (Ulrich Mae), o silesc pe Anna să se dezbrace şi îl împuşcă pe fiul lor (Ştefan Clapczynski). În timp ce adolescenţii sadici joacă jocuri nu tocmai plăcute cu victimele lor - toate sfârşite tragic, regizorul joacă şi el jocurile lui cu publicul: la un moment dat, după ce Anna reuşeşte să-l ucidă pe unul dintre agresori, Haneke întrerupe povestea, permiţând prietenului acestuia să „dea filmul înapoi”, salvându-şi astfel partenerul. Nu-i un sfârşit fericit— tot ce rămâne sunt câteva întrebări neliniştitoare şi sentimentul inevitabilităţii unor violenţe viitoare. “Funny Games” e o demonstraţie feroce de putere sentimentele spectatorului sunt necontenit manipulate încât mila şi speranţa, resimţite necontenit în apropierea victimelor de pe ecran, rămân în viaţă pe toată durata filmului; pe de altă parte, într-o măsură mai mică, filmul este bivalent, el subliniază şi plăcerea de a urmări barbariile săvârşite de tinerii din film – prezentate cu multă politeţe, totuşi! Prin tensiunea existenţa între cele două laturi, filmul îşi edifică discursul critic la adresa cinematografiei, unde accentul cade pe poziţia pe care această i-o rezervă spectatorului. Până la urmă, în jocul plin de capcane pe care cinematografia îl pune la cale, singură victimă reală devine chiar spectatorul. Întrebarea firească la care filmul ajunge, care poate fi şi punctul de intersecţie a celor trei teme majore din “Funny Games”, ar fi aceasta: spectatorul este în Realitate, personajele sunt în Ficţiune, de ce spectatorului îi pasă de personaje?