Metropolis (1927)

"Metropolis este o strălucită piesă de design expresionist (grupurile umane sunt folosite arhitectural), cu momente de incredibilă frumuseţe şi forţă (secvenţa vizionară a Turnului Babel), cu imagini absurde (eroul îndrăgostit, în pantalonii lui caraghioşi) şi ciudăţenii care sfidează analiza (înfăţişarea lascivă a vampei-robot)." - Pauline Kael Cu o durată iniţială de peste două ore, “Metropolis” de Fritz Lang este prima lucrare de anticipaţie ştiinţifică de mare respiraţie, cu decoruri uriaşe, mii de figuranţi, efecte speciale realizate printr-o tehnică de vârf la acea vreme, numeroase scene de violenţă şi sex, o morală severă, un joc actoricesc excelent, o notă de gotic german şi secvenţe fantastice inovatoare. Finanţat de UFA, cel mai mare studio cinematografic al Germaniei, filmul a iscat controverse în epocă dovedindu-se un dezastru din punctul de vedere al încasărilor la box-office şi ducând studioul aproape la ruină. Acţiunea, simplistă, se aseamănă unui basm: Freder Fredersen (Gustav Frtihlich), fiul protejat at Stăpânului Metropolisului (Alfred Abel), află despre vieţile nefericite ale milioanelor de muncitori care asigură existenţa strălucitorului megalopolis. Freder ajunge să descopere realitatea cu ajutorul virtuoasei Maria (Brigitte Helm), o pacifistă care propovăduieşte în permanenţă calea medierii în disputele industriale, dar şi angajându-se să muncească în secret, într-o infernală tură de zece ore, la una dintre maşinile de şlefuit. Stăpânul îl are drept sfătuitor pe inginerul nebun Rotwang (Rudolf Klein-Rogge), creatorul unei femei-robot, copie malefică a Mariei, pe care o dezlănţuie asupra oraşului. Robotul este antrenat într-o serie de episoade, când dansând gol într-un local de noapte decadent, când incitând spiritele la răzmeriţe distructive – scene care-i oferă lui Lang ocazia de a exploata la maximum valoarea uriaşelor decoruri de fabrică, aruncându-le în aer sau inundându-le; însă Freder şi adevărata Maria ies în final învingători, salvând copiii oraşului din calea apelor. Societatea este reunită în momentul în care Maria hotărăşte că inima (Freder) trebuie să medieze relaţia dintre minte (Stăpânul) şi mâna (muncitorii). La scut timp după lansare, acest film cu buget exorbitant a fost retras din reţelele de distribuţie şi supus unui nou montaj, împotriva dorinţei lui Lang: chiar şi restaurată color în anii 1980 de Giorgio Moroder, această variantă trunchiată, şi simplificată, a rămas cea mai cunoscută până astăzi: de curând, o recondiţionare parţială, cu inserturi de text bine gândite pentru a substitui scenele definitiv pierdute, a adus pelicula mult mai aproape de originalul lui Lang. Această versiune adaugă scenele uitate vreme de decenii şi le restabileşte ordinea din varianta originală şi le adaugă inserturile adecvate. Considerată anterior un film de anticipaţie simplist, dar spectaculos, această nouă-veche versiune demonstrează intenţia mitică, şi nu profetică, a decorului futurist; elemente tipice pentru arhitectură, industria, designul şi politica anilor 1920 se îmbină cu cele de sorginte medievală şi biblică pentru a produce imagini de o stranietate şocantă: un robot futurist ars pe rug, un om de ştiinţă nebun, cu o mână de fier, care este în acelaşi timp şi un alchimist al secolului al XV-lea, muncitorii epuizaţi dintr-o uzină imensă înaintând greoi spre fălcile unei maşinării care îl întrupează pe anticul zeu Moloch. Interpretarea lui Frohlich ca erou-simbol al inimii apare şi astăzi ca extrem de îngroşată. Klein-Rogge în rolul inginerului Rotwang şi Abel în cel al Stăpânului Metropolisului, şi în special Helm în dublul rol al virtuoasei eroine salvatoare şi al femeii fatale metalice sunt remarcabili. Prin evocarea unui semnificativ segment de poveste care sondează motivaţiile complexe ale personajelor, acţiunea spectaculoasă capătă acum mai multă relevanţă, atât ca o complicată dramă de familie, cât şi ca epopee a represiunii, revoluţiei şi reconcilierii.