La Strada (1954)

"Insist asupra faptului că La Strada nu este nici mostră de film neorealist şi nici o formă a vechii poveşti romanţioase de dinainte de război. Şi asta pentru că eu consider că trebuie să recunoaştem fără rezerve la ce grad de intensitate poate acest film obsedant să însemne o tranziţie în ceea ce priveşte modul în care cinematografia italiană oglindeşte spiritul şi suferinţa individului." - Bosley Crowther - 1967 La Strada al lui Federico Fellini, unul dintre cele mai frumoase filme făcute vreodată, este o peliculă care nu a fost difuzată niciodată după 1989 de vreun post TV românesc, exceptând TVR Cultural, anul acesta. De altfel, motivele de a vorbi despre opera lui Fellini nu prea au existat în ultimii ani, după excelentul ciclu difuzat de Pro TV la începuturi, filmele sale fiind foarte rare la TV. La Strada este practic filmul care l-a impus pe regizorul Fellini; până atunci semnase doar comediile Şeicul alb şi I Vitelloni, deci, în 1954, Fellini se afla la începutul unei lungi serii de filme magnifice şi unice (caz rar, opera compusă aproape în totalitate din capodopere). Pentru cele două roluri principale, Zampano şi Gelsomina, Fellini i-a ales pe celebrul actor american Anthony Quinn şi pe propria soţie, Giulietta Masina, cea care i-a rămas devotată până la sfârşitul vieţii. Peste trei ani, Fellini o va folosi din nou pe Giulietta Masina, în alt film impresionant, Nopţile Cabiriei, iar ulterior, în 1965, o va mai distribui în Giulietta şi spiritele, de un impact mai scăzut. Nu există cuvinte pentru a descrie felul în care joacă această minune numită Giulietta Masina în cele două filme, La Strada şi Nopţile Cabiriei. Filmele trebuie doar văzute pentru a vă simţi copleşiţi de puterea artei de cea mai înaltă valoare. În ceea ce priveşte La Strada, nu vă lăsaţi derutaţi de încadrarea filmului ca operă a curentului neorealist. Filmul este în primul rând un film de Fellini, nu are nicio legătură cu dogmele teoretice şi cu ideologia acestei mişcări culturale italiene şi, deşi se referă la două fiinţe "umilite şi obidite", are în plus o poezie şi o frumuseţe care lipsesc celorlalte opere neorealiste (cu excepţia câtorva filme ale lui De Sica). Pe Fellini nu-l interesează existenţa dificilă a muncitorimii italiene imediat postbelice, nu are de altfel nici un angajament ideologic, ci doar să spună o poveste despre sentimente şi despre neînţelegerea dintre două fiinţe umane. Sensibilă şi naivă Gelsomina îl iubeşte de fapt pe asprul Zampano, circar ambulant căruia i-a fost vândută drept asistentă de către familia ei săracă, dar acesta nu îşi va depăşi niciodată comportamentul brutal, pentru a face pasul necesar apropierii de fiinţa care-l urmează precum un animal credincios. Este o poveste universală, care va sensibiliza oricând pe (aproape) oricine, nu se încadrează în limitele strâmte în care au lucrat majoritatea regizorilor italieni din acea vreme (de altfel Visconti şi Antonioni abandonează imediat corabia care lua apă a filmului social, recte politic, pentru a-şi găsi fiecare vocea proprie atât de inconfundabilă, chiar şi De Sica şi Rossellini se îndepărtează de linia strictă a curentului). Pe de altă parte, în La Strada Fellini este deja Fellini, anumite secvenţe poetice şi halucinatorii configurând stilul său unic, care se va numi în istoria culturii drept "fellinian".