Return to Oz (1985)

Imaginaţi-vă că după ce Dorothy Gale pronunţă faimoasele cuvinte "Şi voi şi voi şi voi sunteţi acolo"' de la sfârşitul Vrăjitorului din Oz, trezită din visul feeric eroina va începe să îndruge tot felul de poveşti ciudate despre un om de tinichea, o sperietoare şi un leu care vorbesc, un oraş de smarald şi alte lucruri nebuneşti. Ea va fi constant tulburată de amintirile din Oz ceea ce îi va determina pe unchiul Henry şi mătuşa Em să o interneze într-un spital psihiatric unde va primi tratament cu şocuri electrice. Odată cu rularea creditelor, minunata lume a lui Victor Fleming ia sfârşit şi începe Oz-ul maniacal adus pe ecrane de către Studiourile Disney prin Walter Munch. Bazându-se pe a doua şi a treia carte din seria Oz a lui L. Frank Baum, Return to Oz funcţionează ca o continuare a uneia din cele mai celebre şi îndrăgite capodopere cinematografice, The Wizard of Oz, apărută în 1939; însă nu e totuşi un sequel propriu-zis. Acest evocator şi bine structurat omagiu renunţă la muzică, punând mai mult accent pe elementele mai înfricoşătoare din mitologia creată de Baum. Cu toate acestea, Munch încearcă să păstreze o oarecare conexiune, stabilind cel puţin la începutul filmului său o succesiune logică a evenimentelor. Return to Oz nu este pe gustul tuturor, evident. Asta pentru că deşi puţini recunosc acest lucru, The Wizard of Oz a însemnat atât de mult pentru fiecare din noi în copilărie încât s-a format o legătură aproape posesivă faţă de tărâmul magic văzut prin Tehnicolor. Astfel, am fi tentaţi să dezaprobăm de orice perspectivă care nu este în ton cu producţia din ‘39. Multora le vor lipsi cântecele şi culorile vii din celebrul muzical, cu toate că întocmai aceste elemente sunt cele ce separă prima adaptare de basmul sinistru care este defapt Vrăjitorul din Oz. Odată ce unchii lui Dorothy (Fariuza Balk) sunt convinşi că aceasta este nebună, o duc într-un sumbru spital psihiatric din care fuge pe timpul unei furtuni pentru a se trezi apoi din nou în Oz. Avem personaje şi peisaje noi. Publicul va observa că, nici când îi este cel bine, Oz-ul nu seamănă cu cel adus de MGM. Această variantă este mai fidelă lumii întunecate imaginate de Baum. Dorothy urmăreşte rămăşiţele drumului cu cărămizi galbene pentru a găsi un Oraş al Smaraldelor în ruine. Personajele sunt mai puţin umane şi mai în ton cu ilustraţiile originale ale cărţii. Efectele speciale mai puţin computerizate, de tip Claymation (vezi Nightmare Before Christmas) contribuie la atmosfera de coşmar timburton-esc. Una din scenele cele mai înspăimântătoare ia loc pe holurile sclipitoare ale castelului lui Mombi. Regina fără cap grăbindu-se printre vitrine e o imagine aproape numai pentru adulţi. Cele două filme, deşi mereu puse unul lângă altul, sunt atât de diferite în orientarea lor încât e dificil, dacă nu imposibil, să le compari; astfel, o paralelă iese clar din discuţie. Muzicalul lui Fleming a depăşit cu mult clasica poveste pentru copii, perspectiva vodevil-hollywoodiană devenind o instanţă de sine stătătoare care prin caracterul comercial a atras publicul generaţii la rând. Această adaptare demenţială în schimb, dedicand-se unui public mai restrâns, s-ar bucura probabil de mai mult succes dacă ar fi relansat în zilele noastre, amatoare de un basm negru bun.