Far from Heaven (2002)

O femeie care duce o viaţă aparent idilică, descoperă că soţul ei este homosexual. Far from Heaven este splendidă replică a regizorului Todd Haynes dată melodramelor lui Douglas Sirk. Cathy Whitaker (Moore) are tot ce şi-ar putea dori o femeie modernă: o casă frumoasă, prietenii bine situaţi, doi copii adorabili şi un soţ atrăgător (Denis Quaid), care câştigă bine lucrând în publicitate. Dar aparenţele pot fi înşelătoare, mai ales în societatea intoleranta şi vigilentă a anilor ’50 în care se mişca Cathy şi Frank. Prima crăpătură în acest tablou de familie zugrăvit în culori pastel survine atunci când Frank e arestat pentru vagabondaj; crăpătura devine un hău în clipa în care Cathy îşi surprinde, la birou, soţul ideal în braţele altui bărbat. Disperat să pară normal, Frank se abandonează în mâinile tămăduitoare ale unui pshihiatru şi îşi cauta consolarea în băutură. Dezolată, Cathy se împrieteneşte cu grădinarul sau de culoare, Raymond şi această asociere scandaloasă e un bun prilej de bârfe pentru oraş. De la iluminarea patinată, retroproiecţiile evidente şi tehnicolorul idilic, de la sclipitoarele costume ale lui Sandy Powell şi până la muzică adorabilă şi omniprezenta a lui Elmer Bernstein, nici un efort nu este precupeţit pentru că Haynes să se împăuneze cu confecţia filmului său. Far from heaven nu trebuie interpretat ca o imitare a vieţii, ci o reproducere a aşa numitelor filme pentru femei care ne înfăţişau valorile epocii lor – şi de cele mai multe ori le puneau sub semnul întrebării. Regizorul se foloseşte într-o manieră extraordinară de restricţiile genului pentru o rafinată critică culturală: dialogul spus afectat de Cathy rămâne legat de convenţiile hollywoodiene de după cel de-al doilea război mondial, dar nu şi replicile lui Frank. Spre deosebire de bărbaţii din film, opţiunile femeii sunt la fel de limitate că alegerea dintre un final fericit şi unul trist. Haynes îşi asumă un risc enorm aici, dar graţie scenariului bine gândit şi al intepretarii sfâşietor de sincere a lui Moore – impecabilă din nou – ceea ce ar fi putut fi un exerciţiu rece, calculat, în pastişa postmoderna, se transformă într-un puternic şi melodramatic exemplu de cinema. Un solid, subtil şi satiric tour de force unde toate interpretările capătă proporţii oscariene. La baza lui Far from Heaven, un film vizualmente magnific, se afla un irezistibil nucleu de adevăr emoţional şi dorinţa ce e indisolubil legată de o forţă atât de cinematografică, încât te face să te întrebi de ce alţi regizori nu se lăsă de meserie.