Viridiana (1961)

Considerată capodopera lui Bunuel, cea mai specific spaniolă operă a cineastului (este singura realizată în ţara sa natală, cu excepţia documentarului „Las Hurdes”), „Viridiana” este drama unei iubiri şi a unei obsesii patologice. Un hidalgo bătrân, don Jaime, este obsedat de amintirea soţiei sale, moartă chiar în ziua nunţii. Îşi invită nepoata, Viridiana, care intenţiona să se călugărească, să-i facă o vizită. O întâmplare grotească o face pe Viridiana stăpâna casei. Elucubraţiile mistice care o bântuie, acţiunile sale filantropice, sunt ocazia regizorului de a face o sinteză a tuturor temelor sale: tandreţea în violenţă, căutarea ca realizare, vechile structuri împotriva celor noi, umanizarea extremelor, perversitatea în inocenţă. Apariţia unui spirit raţional, vărul Viridianei, Jorje, aşează calmul la mini-Escurialul ce urmează a fi administrat de către cei doi la care se adaugă slujnica-ibovnică Ramona. Observaţia lui Georges Sadoul, în al său „Dicţionar al filmelor”, este cea mai sintetică descriere a peliculei: „Singura mizanscenă pe care Bunuel a realizat-o în Spania sa natală. Regăsim în ea anumite referinţe picturale, Goya în primul rând, dar mai curând înrudiri cu romancierii care, precum Pérez Galdos sau Valle Inclán, au zugrăvit înalta societate provincială sub Alfons al XIII-lea în tot grotescul, în răutatea, în bigotismul, în descompunerea sa înaintată. O societate rămasă egală cu ea însăşi, după ce a fost confirmată în privilegiile sale de către Franco” „Viridiana” a obţinut un consens larg al aprecierii criticilor, mai ales după „Palme d’or” de la Cannes în 1961 şi după ce a fost interzis în Franţa, în Italia şi bineînţeles în Spania. Interpretarea greşită a semnificaţiilor acestei controversate pelicule, de altfel o pledoarie pentru religia catolică, a condus la ideea că fapte din film sunt o insultă la adresa bisericii creştine. Consideraţiile criticului de film Georges Sadoul ar trebui privite cu anumite reţineri, după cum sugerează criticul D.I.Suchianu.