Vargtimmen (Hour of the Wolf) (1968)

Pictorul Johan Borg îşi petrece vara izolat pe o insulă, alături de Alma, soţia sa însărcinată. Cei doi au, pe rând, o serie de viziuni terifiante, printre care o femeie fără chip, care o sfătuieşte pe Alma să citească jurnalul lui Johan. Astfel, Alma afla că soţul i-a fost infidel, iar consecinţele acestei dezvăluiri sunt dintre cele mai dramatice. Proiectul iniţial, datând din 1964, al acestui film se intitula “Canibalii” şi prevedea o operă monumentală, realizată cu un buget considerabil. Dar, din cauza unui acces serios de pneumonie şi datorită deciziei regizorului-scenarist, la ieşirea din spital, de a face filmul “Persona” (1966), cu un buget mic, Ingmar Bergman a refăcut scenariul “Orei lupului” ca pe un pandant la “Persona”, dar de o amploare mult mai mică decât cea plănuită iniţial. În “Ora lupului” suferinţa spirituală a artistului nu este prezentată ca o enigmă văzută din exterior, ca în “Persona”, ci transmisă direct de gândurile artistului însuşi, căci filmul pune în scena pagini ale jurnalului său. Inspirat fără îndoială de scrierile bizare ale lui E.T.A. Hoffmann — până la numele personajelor filmul acesta este un horror autentic despre un artist sensibil (chiar dacă nu tocmai simpatic), distrus spiritual de către critici şi public. Inversând metafora vampirului din “Persona”, unde asistenta medicală Alma (Bibi Andersson) o visează pe actriţa Elisabet Vogler (Liv Ullmann) sugându-i sângele, pictorul Johan Borg (Max von Sydow) îşi vede binefăcătorii feudali şi burghezi din castelul baronului von Merken (Erland Josephson) ca pe nişte morţi vii, creaturi vampirice ale nopţii care au nevoie de un artist asupra căruia să se năpustească. Dintr-o curiozitate sadică, ei îl invită pe pictor la o petrecere, numai pentru al trata ca pe un măscărici de curte. Pretenţiile sale de a dispune de libertate de creaţie sunt ridiculizate explicit atunci când gazdele montează cu veneraţie o versiune de teatru de păpuşi a “Flautului magic” de Mozart (mai târziu pusă în scenă şi filmată de Bergman) şi apoi o laudă ca pe o marfă, sugerând că valoarea ei vine în esenţă din faptul că a fost o operă creată la comandă. Umilirea definitivă are loc în scena în care Johan se trezeşte machiat ca o femeie-clovn şi luat în batjocură de amanta sa, Veronica Vogler (Ingrid Thulin), în timp ce nobilii privesc, râzând pe întuneric, ce se petrece. Totuşi, Bergman ne sugerează că Johan nu e un narator de încredere. Gazdele sale posedă calităţi supranaturale şi o înţelegere neobişnuită a psihicului său, care ne sunt prezentate până la urmă ca nişte proiecţii exterioare ale impulsurilor distructive din străfundurile personalităţii artistului. Astfel, filmul poate fi înţeles ca o nouă variaţie pe motivul, recurent la Bergman, al relaţiei de exploatare dintre artist şi publicul său.