Rebel Without a Cause (1955)

„Mă distrugeţi!” le strigă Jim Stark, interpretat de Dean, părinţilor săi cicălitori, dând glas confuziei şi alienării sfâşietoare resimţite de atâţia dintre protagoniştii lui Ray. Încă de la primul sau film, “Amanţii nopţii” (1949), regizorul tratase în mod repetat destinul singuratic al marginalizaţilor Americii, arătându-şi simpatia în special faţă de tinerii vulnerabili care căutau un soi de îndrumare din partea generaţiei mai vârstnice, ea insăşi la fel de lipsită de înţelepciune şi tristă ca şi ei. Jim se simte trădat de familia sa, de profesori, de poliţişti şi, mai presus de toate, de camarazii săi. Căutarea constantă a unor situaţii excitante este la fel de iresponsabilă (deşi mai puţin vinovată, dat fiind vârstă fragedă) ca şi refuzul adulţilor de a se confrunta cu dilemele morale. Împreună cu alte suflete rătăcite, Judy (Natalie Wood) şi Plato (Sal Mineo), Jim încearcă să îşi creeze propria familie alternativă, una bazată pe încredere reciprocă. Nu este de mirare că cei trei, aduşi laolaltă de moartea absurdă şi inutilă a unui prieten mânat de plictis, îşi testează valoarea într-o cursă smintită pe vârful unei stânci şi, uniţi de noţiuni idealiste de „sinceritate”, trăiesc într-o casă de vis părăginită, de pe dealurile Los Angelesului, izolaţi de lume. Răspunsul lui Ray la întrebarea cum să portretizeze idealismul romantic al tinerilor săi visători este, în mod admirabil şi fericit, unul de ordin fizic. Filmul ar fi trebuit să fie turnat iniţial în alb-negru, dar Ray i-a convins pe cei de la Warner să-l lase să îl realizeze color. Nuanţele mate adesea expresioniste şi compoziţiile CinemaScope tipic încărcate evocă natura febrilă a experienţei adolescentine. În mod similar, Ray foloseşte arhitectura şi decorurile, mai ales diferenţa dintre spaţiul public şi cel privat, pentru a ne facilita înţelegerea emoţiilor personajelor. Întunericul din interiorul unui planetarium devine spaţiu predilect pentru farse, refugiu şi reverie, şi chiar pentru contemplarea locului individului în cosmos. Terasa de afară este ulterior transformată de o supraînălţare a camerei de filmat intro arenă însorită în care se desfăşoară o luptă cu cuţitele după modelul tauromahiei, gesturi histrionice adecvate. Ray înţelege modul în care, mai ales la tinereţe, ne percepem viaţa ca pe o dramă. Simţul său imaculat pentru culoare, compoziţie, montaj, lumină şi interpretare accentuează importanţa acţiunii. Un motiv pentru care el şi Dean au fost făcuţi unul pentru celălalt; nu doar stilul actorului, ci întreg corpul acestuia a dat viaţă în mod dramatic furtunii lăuntrice. Lucrul este valabil şi pentru arta regizorală a lui Ray în ce priveşte modul acut fizic în care exprimă neliniştita vitaIitate interioară. Cât de păcat că proiectele la care Ray şi Dean plănuiau să lucreze împreună nu s-au materializat niciodată. Au trebuit să se mulţumească cu un singur film mare. Acest clasic al genului este prea adesea şi pe nedrept socotit ca fiind doar cel mai bun dintre cele trei filme de lungmetraj în care a jucat James Dean în scurta sa viaţă, încheiată în mod tragic. “Rebel fără cauză” rămâne de departe cel mai bun film al anilor 1950 care se ocupă de un fenomen nou la acea vreme, delincvenţa juvenilă. Este în acelaşi timp o lucrare de referinţă a lui Nicholas Ray, un regizor extrem de talentat şi care face o notă distinctă, dar care, din nefericire, rămâne la fel de subestimat acum pe cât era şi pe vremea când lucra la Hollywood. Dificultatea de a trăi a unui tineret care își disimulează sensibilitatea în spatele unei aparențe de duritate și bravadă. Violența nu este decât un mod de a nega o familie și o societate care nu răspund dorințelor de puritate și absolut ale acestui tineret. - E. Fuzellier -1989