Fellini Satyricon (1969)

Satiricon este creaţia cea mai decadentă şi cea mai nedisciplinată a unuia dintre cei mai mari regizori din toate timpurile, Federico Fellini, fiind o adaptare extrem de liberă a faimoasei opere omonime a lui Petronius, în care este parodiată promiscuitatea moravurilor Romei antice. Acest film cult de o mare valoare artistică se deschide cu cearta dintre doi studenţi, Encolpio şi Ascilto, care-şi dispută tutela asupra unui puber efeminat pe nume Gitone. Pentru că diferendul nu poate fi rezolvat, cei doi pretendenţi la graţiile băiatului îl lasă pe acesta să-şi aleagă mentorul în lucrurile sacre dar, mai ales, cele profane. Gitone îl va alege pe Ascilto, ceea ce îi va produce o mare deziluzie lui Encolpino, care vrea să se sinucidă. Un cutremur inopinat îl va împiedica să-şi ia viaţa. După această intervenţie divină, tânărul student pleacă în căutarea aventurii. Luând Roma la picior, el îi va cunoaşte pe cei mai desfrânaţi şi amorali oameni, mulţi dintre ei având înclinaţii morbide spre homosexualitate. În acest univers tenebros al exceselor, Encolpino se va pomeni în mijlocul unei orgii organizate de Trimalchio, un fost sclav devenit printr-o împrejurare favorabilă a destinului putred de bogat. Corupt până-n măduva oaselor, acesta a renunţat la soţie alegând să împărtăşească deliciile cărnii cu un băiat care ar putea fi propriul său fiu. Soarta îl va arunca apoi pe tânărul student într-o galerie de sclavi unde va trudi din greu. După ce scapă de acest calvar, Encolpio trebuie să se lupte pentru a scăpa de Lichas, care-i face neîncetat avansuri. La un moment dat îşi reîntâlneşte prietenul rival, Ascilto, şi împreună vor răpi un semizeu hermafrodit care ştie să prevestească viitorul. Într-un final, Encolpio îşi descoperă impotenţa în alcovul unei prostituate sacre pentru a-şi regăsi virilitatea în compania unei vrăjitoare supraponderale.