Belle de Jour (1968)

Séverine Serizy are o căsnicie fericită, soțul ei, un tânăr chirurg, este frumos, inteligent și cîștigă bine. Numai că, parte a unei societăți frigide, Séverine tinde și ea să devină la fel. De aici și setea sa de aventură, de viață, de sexualitate. La începutul filmului, dorințele par a i se îndeplini, când este răpită, legată de un copac și violată. Dar se dovedește că nu era altceva decât un vis. Însă acest vis o ajută să înțeleagă ce dorește, astfel că își face curaj și își crează o viață dublă, în timpul zilei fiind o casnică așezată, cuminte, care dă dovadă de frigiditate atunci când este cu soțul ei, în timp ce după-amiezile și le petrece la o casă de toleranță, unde își oferă serviciile și unde se dăruiește cu totul oricărui necunoscut, intrând în jocuri și fantezii sexuale care de care mai colorate. Pentru a-și păstra secretul și respectabilitatea, Séverine lucrează în obsesiv-maniacala sa „slujbă” numai ziua, între două și cinci, ceea ce face ca cei care o cunosc numai în ipostaza de prostituată să o numească „Belle de jour”. Mai trebuie spus că, deși mare parte din film are loc într-o casă de toleranță (mai bine zis, un apartament) și în ciuda subiectului filmului, scenele de nuditate sunt aproape inexistente. Nevoia pe care Séverine o resimte la nivel psihic, de degradare, de umilire, se trage de la trauma suferită în copilărie, pe cînd avea opt ani, cînd a avut de-a face cu un pedofil. Dar povestea lui Buñuel ne spune mai mult de atât, această persoană adoptată de Séverine fiind reprezentativă pentru o societate a măștilor, în care fiecare se preface a fi altceva și caută să găsească acea supapă care să îi ofere eliberarea interioară. De aici și ruperea treptată a relației fragile dintre realitate și iluzie, când, în scenele ultime, celui ce „citește” acest film i se oferă posibilitatea unui sfîrșit dublu. Film distins cu Leul de Aur la Festivalul Filmului de la Veneția 1967.